Jan Fabre, proaspătul posesor al unei jumătăţi de secol de viaţă, este un enfant terrible al artei contemporane care pentru el înseamnă şi teatrografie, sculptură, dar şi  regie şi scenaristică, o permanentă sursă de revoltă şi provocare.

Implicat cu mare tam-tam mediatic în două scandaluri artistice de proporţii, violente şi incomode, pe marginea celor două creaţii ale sale, L’histoire des larmes şi Je suis sang, Jan Fabre se apără afirmând că se aruncă voluntar, cu ochii larg ieşiţi din orbita înţelepciunii, direct în oceanul turbulent al provocării: eu sunt o „eroare pentru că nu ştiu să fac altceva“, spune el. Jan Fabre şochează din nou. Artistul, original din Anvers, un oraş cu o reputaţie cuminte, este un natural born şocăr înverşunat care a scris o odă dedicată ţigărilor. în plină epocă anti-fumat, când legislaţia îi pedepseşte şi îi marginalizează fără precedent pe cei care scot fum(uri), cercuri, rotocoale şi alte raze transparente, Jan Fabre recunoaşte că piesa sa teatrografică I Am A Mistake este o pledoarie sinceră pentru libertatea de a fuma într-o societate care pledează, din ce în ce mai dictatorial, pentru o viaţă sănătoasă. în actul de a fuma Jan Fabre vede mai întâi marca unei alegeri individuale contra unei obligaţii sociale. Nu îi atacă pe nefumători, ci dimpotrivă îi respectă, dar are pretenţia ca şi ei, la rândul lor, să-i respecte pe cei opuşi. Sursa de inspiraţie a spectacolului I Am A Mistake a fost cazul unui american dat afară de compania de unde lucra tocmai pentru banalul fapt că a fost găsit pozitiv la testul de nicotină, ceea ce demonstra alt fapt banal: acesta fuma la el acasă, în timpul liber. Şocat de aberaţia (americană) a acestui caz, Fabre şi-a pus simpla întrebare: „Unde vor să ajungă?!...“în căutarea răspunsurilor, aprinzând ţigară de la ţigară, aşa cum face dintotdeauna, a început să contureze şi apoi să condamne coordonatele acestei societăţi a controlului, care tinde să impună un fel de dictatură a fericirii, în care toată lumea trebuie să facă gimnastică, să fie sănătoasă, să aibă un aer tineresc, frumos şi productiv! Aruncând pachetul gol la coşul cu revolte pe cale de a fi regizate, coregrafiate şi scenografiate, Jan Fabre se declară profund interesat de aspectul estetic şi senzual ce se degajă din simplul act de a fuma o ţigară. Par exemple, într-un film, din gestica fumătorilor ne dăm seama în ce tablou cronologic al istoriei cinematografice se regăsesc actorii respectivi. Jan Fabre crede cu tărie în ritualul fumătorului pasionat şi exploatează aceste gesturi discrete într-o serie de scene în care un bărbat şi o femeie fumează sau îşi aprind unul altuia ţigara, scene din care se desprind reale clipe de erotism.

Cu aceste gânduri şi răzvrătiri personale, coregraful şi plasticianul flamand, dintotdeauna o figură polemică a scenei mondiale, a prezentat ultima sa creaţie, I Am A Mistake (Je suis une erreur), tocmai la teatrul Concertgebouw din Amsterdam, o instituţie recunoscută pentru rigoarea sa total protestantă (lojele sunt gravate în aur cu numele lui Debussy, Strauss şi Bartok) şi al cărui public nu şi-a revenit din şoc nici până în ziua de azi. Poate nici criticii...

Pe scena fabreriană patru dansatoare şi o actriţă fumează fără încetare, provocând  fără niciun fel de artificiu – accese de tuse spectatorilor din primele rânduri. în spatele lor sunt proiectate imagini cu femei care-şi rotesc ţigările între buze, afişând un aer languros, trist sau sentimental. Din mijlocul înecăcios al dansatoarelor, ale căror trupuri se spiralează precum fumul de ţigară, actriţa izbucneşte, rostind: „sunt fidelă plăcerii care încearcă să mă ucidă!...“ Scenografia este sobră, aproape austeră, dansatoarele decupează furioase din reviste glamour paginile publicitare dedicate cu atâta perfecţiune grafică produselor cosmetice sau fotografiilor de modă şi se amuză rupându-le isteric sau arzându-le cu focul de la chiştoace.

După ce au epuizat documentele dedicate frumuseţii, dansatoarele îşi îndreaptă toată furia către imaginile cu Bush şi Putin, cărora le desenează mustăţi false, dinţi de vampiri şi le măzgălesc chipurile, zgomotos, fără milă... Cele patru dansatoare în rochii scurte, de culoarea argintului, se ondulează pe scenă martirizând şi portretele lui Ben Laden, Jean-Marie le Pen sau Filip Dewinter, liderul xenofob al celui mai popular partid din Anvers. Frumoase şi misterioase, ele se joacă de-a rotocoalele de fum, în timp ce actriţa Hilde Van Mieghem, îmbrăcată într-o rochie lungă din blană neagră, exersează pe scena fumigenă,  timp de oră, actul muţeniei, după care izbucneşte: „Je suis une erreur…/ Parce que je rate tout…/ Parce que je suis un uterus/ Parce que je ne suis pas un homme/ Parce que je suis un dieu…“

Scris acum două decenii, textul este un omagiu adus regizorului Luis Buñuel şi lui Antonin Artaud, dar este şi un eseu despre simpla plăcere de a fuma, manifestul unui artist care, la rândul lui, este un fumător pasionat, convins de faptul că va sfârşi din cauza unui cancer esofagian. în contextul acestui război modern/monden dintre a fi sau a nu fi fumător, în care cel dintâi a devenit un fel de negru al societăţii (a cărui voce dintr-o dată a prins glas...), prin spectacolul I Am A Mistake Fabre şi-a descărcat toată revolta împotriva limbajului capitalismului şi a discriminării pozitive, împotriva acestui concept frumos ambalat sub titulatura de political correctness, care tinde să purifice, în special de mirosurile de ţigară, aerul epocii în care trăim şi respirăm. De aceea adevăratele eroine ale spectacolului I Am A Mistake sunt însăşi ţigările care, timp de 75 de minute, exploatate non-stop, dau naştere unor rotocoale uriaşe de fum în care sunt scrise, asemeni bulelor din benzile desenate, dorinţele invizibile ale tuturor fumătorilor universali. Printre norii gri, dansatoarele lui Fabre îndrăznesc să respire şi să mimeze coregrafic lipsa (apocaliptică) a actului de a fuma, iar la final singura voce de pe scenă sfârşeşte prin a se îneca în propriile accese de tuse. O concluzie?! Păi, Fabre crede că un artist continuă să fumeze fiind conştient de boala pe care o întreţine, dar nu-şi poate desfiinţa la comandă acest viciu tocmai pentru că are puterea de a alege. Un artist ştie ce face şi ce vrea, este asemenea unui zeu care ştie că opera îi va supravieţui…

Provocator nu numai pe tărâmul dansului, scenaristul, regizorul, actorul şi scenograful Jan Fabre mai este faimos şi pentru al său Bic-art, adică arta de a desena în stilul ballpoint. în căutarea relaţiei perfecte dintre sculptură şi desen, Jan a reuşit să acopere o clădire întreagă cu acest gen de desen. Bronzul se înscrie şi el printre materialele supuse explorărilor fabreriene, fiind materia vie şi prelucrabilă pentru sculputuri, precum The man who measures the clouds, The Electric Man sau Searching for Utopia. Alte şocuri, alte utopii, alte fumuri ale unui artist care, în Recviem pentru o metamorfoză (ultima sa creaţie de teatrografilosofie), transformă moartea în viaţă, într-o sărbătoare fără sfârşit, asemenea unui concert asurzitor de amintiri şi de imagini vaporizate în ceaţa trecutului, un puzzle de anecdote, prostioare, camere ferecate şi scrumiere pline de… chiştoace.