Imaginea romantică a intelectualului famelic este mai actuală ca niciodată de când recentele neajunsuri economice globale au început să lovească local, dacă nu cumva direct individual.

Lumea românească a gemut înfiorată la vestea dispariţiei unor ziare catalogate, pe bună dreptate, „presă cu etaj". Din păcate, nimeni n-a avut nimic de comentat când au fost desfiinţate zeci de reviste din categoria pe care aş numi-o „presă cu mansardă". E adevărat, nu stă Cultura Română (sic!) în nişte biete revistuţe care nici măcar nu aduc profit, dar, oricât ar părea de ciudat, acolo se încheagă, pretenţios spus, identitatea culturală a comunităţii. Din păcate, însă, astfel de chestiuni sunt mult prea imponderabile pentru a face obiectul unei analize zdravene din partea celor care împart banii.

Pentru un oraş cu pretenţii, o revistă culturală este un blazon opţional. La prima sperietură financiară, acest blazon pică cel dintâi, graţios şi discret. Negrii de pe plantaţia cu poezii şi poveşti sunt, e-atât de evident, nişte făpturi ciudate, cu preocupările lor fără nicio legătură cu lumea reală. Artiştii, scriitorii, se pot hrăni asemeni îngerilor, se ştie demult din manuale, cu abstracţiuni şi teoreme. Oricum ei sunt educaţi şi nu ridică vocea, orice-ar fi, aşa că, de ce nu: dispară, dar!

Despre prestigiul pierdut al intelectualului s-a mai scris, despre inutilitatea poeziei asemenea, a mai trebuit să vină criza să scuture copacul şi gata, ştaiful şi rafinamentul s-au dus concret de-a berbeleacul, lăsând loc suficient pentru creşterea iluziei tâmpe că de astfel de chestiuni te poţi descotorosi ca de un lux inutil. Că astfel de chestiuni nu sunt un lux inutil se poate lesne observa atunci când se manifestă public cei care nu le gustă defel. Vorbirea lor stricată, frazarea imbecilă, incoerenţa, toate astea sunt cea mai puternică apologie a faptului cultural. Ceva, pe undeva, trebuie să compenseze prostia agresivă. N-o fi „presa cu mansardă" chiar ultimul bastion în această luptă surdă, dar cu siguranţă este unul dintre ele. Cum, însă, şi el se clatină, mă întreb cât va mai dura până la victoria definitivă a agramaţilor.